Publisher is the useful and powerful WordPress Newspaper , Magazine and Blog theme with great attention to details, incredible features...

Fiziologia provincialului în Iași

39

(În luna septembrie s-au împlinit 200 de ani de la nașterea lui Mihai Kogălniceanu, personalitate culturală și politician cu merite majore în dezvoltarea Iașului de secol XIX. Întemeietor al revistei „Dacia literară”, profesor al Academiei Mihăilene, director al Teatrului Național Iași, Kogălniceanu a fost mereu înaintea timpului său, pe care, în egală măsură, l-a iubit și l-a criticat. În cele ce urmează, publicăm, fragmentar, unul dintre cele mai savuroase texte ale sale, datat în 1844, o satiră ce relevă, inegalabil, Iașul de altădată. Călin Ciobotari)

(…)

Deci începem. Scoateți-vă pălăriile și vă închinați. Provincialul întră în scenă.

Iată omul nostru. Ce ne pasă de unde vine, să fie de departe sau de aproape, de la miazănoapte sau de la miazăzi, dintr-un târgușor sau dintr-un oraș, de la Adgiud sau de la Focșeni, de la Galați sau de la Cotnar, de la Herța sau de la Bârlad, el n-a fi și nu este decât un provincial. Iată-l. Să-l luăm îndată după ce simte cea întăi impresie. Îndată ce harabagiul sau surugiul i-a spus că se zăresc turnurile, întocmai ca patru fesuri, a mitropoliei, provincialul își freacă ochii, își întinde vederea, dacă este în căruță acoperită își scoate capul afară, întocmai ca un pui de lăstun din cuibul său, și se înalță, dându-se cu totul priveliștii ce așteaptă să se destindă dinaintea privirii sale. El vine pe drumul de la Păcurar, spre pildă. Iașii de departe i se arată în cea mai frumoasă poziție; bordeile nu se văd, palaturile albesc, turnurile bisericilor strălucesc cu o mie de raze. Atunce inima-i zvâcnește; mai că-i sare din loc, pulsul său bate o sută douăzeci de ori pe minută; nu se poate ținea în trăsură, mai că-i vine să sară jos, și în entuziasmul său, strigă: „În sfârșit, iată-mă în cel mai frumos oraș a Principatului Moldaviei, sau a Cnejiei!” dacă a fost în slujbă, în vremea ocârmuirii provizore.

Cârnații uscați de la bariera Păcurarilor…

Dar se apropie de barieră; și ce vede? Două rânduri de bordeie acoperite cu paie, nevăruite… Ajunge la barieră. Harabagiul sau surugiul stă. Un fel de amfibie, îmbrăcat jumătate turcește și jumătate căzăcește, vine și întreabă pre provincial: cine-i, de unde-i și unde trage? Voinicul nostru nu știe ce însemnează și pentru ce i se fac asemine întrebări. În sfârșit, răspunde că-l cheamă Oboroc sau Poloboc, că vine de la Herța sau de la Bacău, și că trage la gazdă la hanul cutare, că acolo l-a trimes protopopul ținutului. Zice să pornească; dar n-a scăpat cu atâta. O altă amfibie vine și-l întreabă de n-are marfă cu dânsul. Minunat de o asemine întrebare care-i dovedește că oamenii îl socot de bacal, sau brașovan, el nu știe ce să mai zică. Amfibia nu mai așteaptă, îl poftește jos, îi scoate geamantanul și lada, pentru că adevăratul provincial nu merge niciodată la drum decât cu ladă de Brașov. În zădar el strigă împotriva acestei călcări a pravilii, în zădar el cheamă în ajutor Reglement și Noul Așezemânt; cinovnicul îi împunge geamantanul cu niște vergi de fier, îi scormonește prin ladă, și, în sfârșit, dă peste câteva lucruri ce samănă a niște potcoave de cal, învălite cu cea mai mare sârguință în hârtie vânătă.

– Ce-s aieste? întreabă el.

– Aieste – răspunde provincialul, cu nevinovăția sa obicinuită – îs niște cârnați uscați cu usturoi, care la noi se fac tare buni; și i-am cumpărat înadins să-i duc prezent unui prietin ce am în Iași.

– Prieteșugul – răspunse amfibia – este un simtiment ce-l prețuiesc ca om; dar ca cinovnic a Eforiei, nu trebuie, nu se cuvine să uit, că cârnații nu pot avea slobodă întrare în capitalie, ca unii ce sunt făcuți din carne; și carnea, precum știi sau trebuie să știi, este dată în otcup. Deci cârnații se opresc la barieră și se vor predstavlisi locurilor mai înalte.

Provincialul nu înțălege nimica din otcupuri și monopoluri; el știe atâta că carnea îi lăsată de Dumnezeu ca să fie mâncată; și că, sau fiartă, sau friptă, sau în cârnați, poate fi mâncată oriunde-i foame cuiva. El nu se poate dar hotărî a lăsa cârnații săi să se alătureze la dellă sau să se predstavlisască la nacealstvă. Provincialul, de felul său, îi zurbagiu și gata la bătaie, mai ales când are a face cu un iașan. El s-apucă la sfadă cu cinovnicul Eforiei; de abia un comisar de poliție poate să-l oprească să nu vie la pumni, o faptă care, în loc să-l ducă la han, l-ar duce drept la agie. Bietul ținutaș îi prost din născare și din creștere, ca unul ce n-a fost încă în Iași. Numai acei norociți ce au petrecut mai multă vreme în capitalie știu câtă pagubă se poate pricinui veniturilor Eforiei prin ascunderea sau sloboda trecere a unui cârnat din ținut în oraș.

Pe mâna harabagiului…

În sfârșit, cârnații rămân la popreală și provincialul are slobodă întrare în mult așteptații Iași. El măsură, în toată lungimea ei, șoseoa Păcurariului; și atunce buza sa cea de jos se lungește ca semn că este înșelat, în vreme când sprincenile sale ieu forma ca două perispomene grecești. El nu poate înțălege cum niște case așa de urâte, cele mai multe acoperite cu paie sau cu șindrilă putridă, fără nicio arhitectură, pot să alcătuiască acel oraș de care a auzit atâte în copilăria sa. Mai că-i vine să creadă că harabagiul l-a înșelat, și că, în loc să-l ducă în Iași, l-a dus în Vaslui. Dar în puțin, această grozavă îndoială trece; provincialul ajunge în prejma temniții statului; atunce, dinaintea ochilor săi se dizvălește ulița aristocratică a Copoului, cu frumoasele sale palaturi. Atunci marea capitalie i se arată; își găsește iarăși Iașii ce i-a văzut în visuri. Îi mulțămit și strigă: „Slavă ție, Dumnezeule, slavă ție, că nu fusei înșelat!”. Cu ce privire se uită la lucrurile ce trec dinaintea lui! Cu ce repegiune îi bate inima când vede încă ceva necunoscut! Cu ce sfântă văpaie pizmuiește norocita soartă a unui iașan! Toate îi pricinuiesc mierare; toate sunt pentru dânsul izvor de nouă senzații și de nouă întrebări. Da’ asta ce-i? Da’ casa ceea a cui-i? – Da’ turnul cela? – Da’ tabla ceea?

În sfârșit, îl întreabă harabagiul:

– Cucoane, unde vrei să te duc?

– Zău, nu știu încă unde, se întâmplă să răspundă câte un provincial, carele a uitat să întrebe pre bunul său, sau pre soacră-sa, pe vremea lor când mergea la Iași, unde trăgea la gazdă.

Cea mai mare nesocotință ce poate face un ținutaș este să sosească în capitalie, fără să știe unde are să tragă. Alegerea gazdii este un lucru foarte mare și care trebuie făcută de mai înainte și în urmarea cercetărilor celor mai cu de-amăruntul și cu scumpătate. Ai auzit negreșit de o mie de istorii groznice, întâmplate pe la ratoșe și cârcime, în codrurile Herții, sau în alte atâtea codruri și păduri sădite cu stejari și cu tâlhari cu brazi și cu hoți. Ei bine, toate întâmplările de noapte din acele locuri nu se pot potrivi cu primejdiile ce așteaptă ziua mare pe nesocotitul călător carele se rătăcește în tractirul de frunte din Iași.

Provincialul, neștiind unde să tragă, harabagiul, cumpărat de Regensburg, îl duce la ospătăria de „Sant-Petersburg”. Îndată ce trage la scară, un lacheu vine îmbrăcat, iar nu în cămeșă și izmene cum se obicinuiește pe la târgușoarele de țară, se înfățoșază și apucă de subsioare pe domnul călător, carele într-un minut de deșărtăciune iertată mai că se crede logofăt mare. Lacheul îl duce într-un apartament frumos, decorat și mobilat mai bine decât odăile ce a văzut la ispravnicul sau la prezidentul ținutului său. O altă slugă cu livre vine și-i zice cu cel mai mare respect:

– Când veți avea ceva de poruncit, mă rog să trageți clopoțelul. Eu stau la ușă, gata a vă sluji. Veți mânca în sală, sau poftiți să se puie masa în apartamentul măriei voastre?

„Lovit în ce are mai scump în lume, în punga sa”…

Măria sa va mânca în sală. Merge în sufragerie și ochii îi sunt orbiți de noile frumusețe ce descopere. Păreții sunt zugrăviți și samănă cu acei descriși de Nervil. Masa îi bine acoperită și luminată cu lampe, lucru cam rar obicinuit în provincie, șervetele numai sunt cam negre; dar așa-i moda în ospătărie. Talgerile sunt de farfurie fină. Provincialul, carele n-a văzut încă nimică asemine, se socoate în palaturile din Halima. El se pune la masă uimit, între un lord englizesc și o contesă leșească. Bucatele sunt tot beftecuri, anghemahturi, budinci și blamanje, bucate favorite în ținuturi și care de unii se mănâncă cu sardele, ca să nu fie prea dulci și să strice dinții. Văzând că toți beu șampanie, cere și d-lui de acest vin; și așa, îndopat și adăpat, putându-se de abia ținea în picioare, se întoarce în apartamentul său și pică pe o canape de adamască în brațele lui Morfeu – adecă a somnului, pentru cei ce nu știu mitologia, o stare de oameni foarte numeroasă în ținuturi.

În cursul somnului, nimene nu-l trezește; dar a doua zi, când se deșteaptă, când fumurile vinului i-au ieșit din cap, provincialul care nu-i de tot prost vede în închipuirea sa un șir de gânduri posomorâte.

„Toate aceste-s tare frumoase; dar toate aceste pot fi și tare scumpe”.

El întreabă și află că socoteala sa se mărginește în mica somă de o sută șeptezeci și nouă de lei, afară de bacșișuri pe la slugi.

O sută șeptezeci și nouă de lei pentru o masă și un pat! Adevărat că patul era moale, masa bună și vinul cu spumă. Adevărat că străinul a fost primit cu cel mai mare respect, și ca un logofăt mare purtat de subsiori când s-a scoborât din trăsură; lacheii i-au zis măria ta. Nu-i nimică, dar îi prea scump. Provincialul, lovit în ce are mai scump în lume, în punga sa, strigă. Dar Regensburg se arată cu pântecele său cel gros. La dânsul nu-i de târguit. La dânsul trebuie să dai ziua fără împotrivire, aceea ce în codrii Herții ar trebui să dai noaptea. Nenorocitul călător n-are încotro să facă, decât scoate punga și plătește această întăi lecție. Ispita este un profesor care se plătește mai scump decât cei mai scumpi profesori din Iași.

Provincialul se hotărește să-și schimbe gazda. El iese și caută în târg un han destul de bun și de ieftin, în care să nu tremure pentru punga lui, și, în sfârșit, dă și se așază la hanul lui Coroi, dacă este din Țara de Sus, sau la hanul lui Evangheli, dacă este din Țara de Jos. (…)

 

 

7est.ro – 2017 Stiri iasi, stiri locale, nationale si internationale