Publisher is the useful and powerful WordPress Newspaper , Magazine and Blog theme with great attention to details, incredible features...

Orient Expresul lui Branagh calcă de nenumărate ori în shit. De două ori la Ierusalim

61

Orient Expresul lui Branagh calcă de nenumărate ori în shit. De două ori la Ierusalim

Există un punct nefericit în cariera multor vedete hollywoodiene când într-un acces de maximă (lipsă de) reflexivitate ajung la concluzia, profund convingătoare pentru ei dar profund greșită pentru tot restul universului, că își permit orice. În asemenea momente de eclipsă a rațiunii se nasc comedioare penibile cu Robert De Niro și filme în care Al Pacino privește crunt timp de nouăzeci de minute și nimeni nu știe de ce.

Pericolul crește exponențial când un spirit enciclopedic ca nord-irlandezul Kenneth Branagh se trezește într-o dimineață convins că el a fost, este și va fi nimeni altul decât Hercule Poirot, și fiind Poirot până în măduva oaselor, este astfel și singura persoană care poate regiza în mod satisfăcător un film care îl conține, ați ghicit corect, pe Hercule Poirot. Pentru a se asigura că va străluci ca un Luceafăr pe cerul înstelat, adună grabnic o duzină de vedete hollywoodiene, de la tineret pe val la dive ușor fanate, mare noroc pe el că Agathei Christie îi plac crimele cu mulți potențiali ucigași închiși la un loc, numai buni de a fi disecați de geniul ascuțit ca un bisturiu al lui Hercule/Kenneth.

Omul nostru simte totuși un mic risc în faptul că povestea asta cu Orient Express-ul e cam cunoscută și ecranizată, așa că are neașteptatul bun simț de a nu se angaja pe sine și ca scenarist, și optează pentru o soluție teoretic încurajatoare: Michael Greene, care are la activ filme precum Logan sau Vânatorul de recompense 2049, și a lucrat de asemenea la adaptarea reușită pentru televiziune a Zeilor americani ai lui Neil Gaiman. Greene însă, orbit poate de astrul Branagh, dă cu sete cu bățul în baltă, modificând povestea exact atât cât să o transforme într-o aventură previzibilă și insipidă, și adăugând elemente „politically correct” care se potrivesc în lumea Agathei Christie ca trompa unui elefant pe spinarea unei păsări colibri.

Cot la cot cu Branagh reușesc imposibilului: transformarea lui Poirot, belgianul ușor excentric, ușor obsesiv-compulsiv și ușor arogant (doar atât cât îi stă bine unui francofon), dar de fapt foarte simpatic și amuzant, într-un monstru egocentric și pompos care doarme cu mustața într-o cutie. E foarte evident că sunt obsedați de aceste găselnițe, și ne bombardează cu ele până ni se face părul măciucă: începem cu o dramoletă care are loc în mod absolut gratuit la Ierusalim, singura explicație fiind că le-au rămas niște fonduri edililor locali după finalizarea campaniei comune cu Tel Avivul, acel „One break two cities” cu care ne delectează pe Eurosport, și au zis să-i dea niște bănet și lui Kenneth să filmeze pe la ei. El se execută cu o povestioară trasă de păr incluzând, nu vă vine să credeți, un rabin, un imam și un preot, al cărei apogeu este, scuzați spoilerul și limbajul, momentul în care Poirot calcă cu nesaț într-un căcat. Rezolvarea situației de căcat? Calci și cu celălalt picior în el, pentru că universul trebuie să tindă spre echilibru, curat zen și mindfulness, că tot e la modă, crez ilustrat apoi și cu gaguri obositoare despre cum lui Poirot la micul dejun îi trebuie două ouă exact, dar exact, la fel. Găini din toate țările, uniți-vă întru ouarea standardului perfect.

Scăpăm în cele din urmă de belea și o luăm ușurați spre Istanbul pe un vapor unde dăm și de Daisy Ridley, venită clar dintr-un alt film. Probabil că spiritul ei încă plutește alături de Luke Skywalker pe planeta lui obscură, pentru că aportul adus opusului lui Branagh este egal cu un zero perfect rotund, ca celebrissimele ouă. Zero este totuși net superior bătăliei de cabotinism care se dă, odată urcați pe trenul groazei, între Johnny Depp (execrabil în mai toate rolurile recente, un caz incipient de robertdeniroism), Michelle Pfeiffer (cu o privire perfect inexpresivă și în momentele de maximă isterie), Judi Dench și Olivia Colman (aceasta din urmă se salvează totuși printr-o redare aproape credibilă a germanei ca limbă maternă, iar Dame Judy are prea puține replici ca să se compromită total), Penelopé Cruz (cred că am fost mai entuziasmată de rolul meu ca Iepurele Decorativ 3 din piesa de Crăciun a Palatului Copiilor decât Penelopé de rolul de călugăriță) și în mod tragic, Willem Defoe (care recent a fost excelent în Proiectul Florida, de unde deducem că influența branaghiană e mai puternică decât s-ar crede). Singurul rol onest pare a fi cel al balerinului ucrainian Serghei Polunin, care Privește Intens și Tace, concentrat să nu se dea de gol în rolul contelui maghiar Andrenyi.

Să ne închipuim acum, absurd, că cineva reușește să facă abstracție de jocul actoricesc îndoielnic și încearcă să se concentreze pe detaliile de epocă inerente unui asemenea film. Din păcate și acest demers ne este sabotat cu un CGI grotesc, de film de super eroi de mâna a doua sau desen animat semi-ratat. Istanbulul este un iad multicolor de bezele și plăcinte, iar peisajele Balcanilor seamănă cu baierele muntoase al Mordorului, minus ochiul lui Sauron, înlocuit probabil în fanteziile lui Branagh de ochiul infailibil al lui Hercule. Colac peste pupăză, în mijlocul iernii dăm de o furtună apocaliptică cu tunete și fulgere, iar trenul nostru galopează prin troieni mai ceva ca Snowpiercerul distopic al coreenilor, înainte de a deraia în mod previzibil pe o schelă de lemn, schelă gândită expres ca fundal al unei urmăriri cu Poirot, care într-un moment de slăbiciune se crede James Bond. Avem în apropiere și un tunel, care se va dovedi extrem de util în timpul apoteozei finale, când detectivul minune, în loc să-și țină marele discurs revelator în căldura plăcută a trenului de lux își scoate toți suspecții în frig și-i înșiră la o masă aflată în mod fascinant fix acolo unde trebuie, într-o imagine vag biblică, posibil intitulată Cina cea de taină cu Michelle Pfeiffer și cei 12 incompetenți.

Văzându-i așa înghesuiți în furouri și blănuri aproximative m-am gândit că trebuie să le fie tare frig, plus că deja știu că marele Hercule le-a citit toate intențiile ascunse și-i va deconspira, deci trebuie să fie și tare nefericiți, cam la fel de nefericiți cum am fost eu atunci când am aflat că Kenneth și compania se pregătesc să dea cu securea creativă și în alt clasic al Agathei Christie, Moarte pe Nil.

Măcar știu de-o treabă, la acel film nu mă voi uita, iar din acesta mai sunt doar câteva minute, cu siguranță nu se va mai întâmpla nimic strigător la cer, poftim, în numele corectitudinii politice, un grănicer iugoslav negru (An African Yugoslav? Unde e asiaticul? Unde e femeia?), iar mai apoi Hercule Poirot spală putina spre Egipt pe fundalul unui apus atât de roz bombon că-ți induce imediat o stare ușoară de leșin. Dacă ar fi om cu scaun la cap, Kenneth s-ar prinde că e mult mai onorabil să ieși la pensie decât să te scufunzi într-o mediocritate de culoarea și consistența caramelelor putrede. Intuiția aproape herculiană îmi spune însă că enciclopedicul Branagh are foarte multe lucruri în viața asta, dar nu și scaun la cap.

Nota autorului:


Publicat la Thu, 01 Feb 2018 11:28:59 +0000

Film