Publisher is the useful and powerful WordPress Newspaper , Magazine and Blog theme with great attention to details, incredible features...

Retro-realul și demonii nostalgiei

85

Două mari spectacole am avut ocazia să văd la actuala ediție a FNT: Hamlet-ul lui Lepage, grandios, rece și sofisticat și Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte a lui Radu Afrim, copleșitor prin incandescența emoțiilor. Două majore modalități de raportare la teatru, două atitudini fundamental diferite care, însă, îți vorbesc egal de convingător despre cât e de frumoasă arta aceasta.
Spectacolul de la Târgu Mureș ține de o tradiție clasică ce valorizează iluzia, invitându-și spectatorii să uite, preț de câteva ore, de prezent. Forța de atracție a Păsării retro… este atât de mare, încât orice distanță public-scenă este anulată. Publicul devine locatar al unei prelungiri a blocului de pe scenă, o scară C din care asistăm implicați până peste cap la viețile, bucuriile și tragediile vecinilor noștri. Nici măcar nu mai sesizezi că spectacolul se joacă în limba maghiară și privirea caută, mereu, subtitrările din înaltul scenei. Îi vezi uneori, pe parcursul spectacolului, privesc acolo, sus, și ți se pare că nu o fac pentru a citi traduceri, ci pentru a contempla fâlfâitul și zborul păsării retro. O hipnoză duioasă, nu lipsită de dureri difuze, te plasează în acel timp teatral trecut în care oamenii veneau la teatru pentru …a trăi. Autobiografia aceasta scenică, deși foarte personală, încetează să fie doar a lui Radu Afrim (el este și autorul scenariului); ea devine privirea peste umăr a unei întregi generații, revizitare afectivă a unui trecut pe care, orice am face, îl purtăm după noi.
Într-un orășel ardelenesc al anilor 70, câteva familii își trăiesc viețile. Banale, dacă le comparăm cu prezentul, demodate și fermecătoare prin simplitatea aceea pe care simțim că am pierdut-o definitiv. Regizorul se comportă ca un „arheolog” ce decopertează resturi ale unei lumi, le restaurează, le curăță de aluviuni și ni le arată. Decorul, sentimental-naturalist, reface unul dintre blocurile „cutii de chibrituri”, prin ferestrele căruia tragem cu ochiul la existențele acestor oameni. Nu există decât intimități provizorii, mai totul se consumă în public, ca și cum o sanguinitate misterioasă ar înrudi oameni diferiți, de etnii diferite, cu vise diferite. Revizitarea trecutului se face prin ochii copilului de atunci; tocmai de aici provine filtrul unei constante inocențe a percepției. Judecata acelei lumi de către adultul din prezent nu poate fi, deci, decât afectivă.
O panoplie de personaje incredibil de proaspete și veridice se naște sub ochii noștri uimiți. Uite-l pe milițianul în uniformă, uite-l și pe cel fără uniformă, uite-l pe măcelarul nostru cel de toate zilele, uite femeia din comunism, uite artista din comunism; iată-l și pe tânărul și seducătorul inginer, iată-le și pe adolescentele de ieri, uite-i și pe copiii care, în fața blocului, joacă „Țară, țară vrem ostaș”, pe surorile vizionare, pe ciudații în sensul bun și ciudații în sensul rău… Nenumărate mărci ale anilor 70 colorează, viu și precis, această lume dispărută: song-uri celebre, obiecte vestimentare, coafuri, atitudini, personaje-model de deunăzi (Sue Ellen, Lila Lollobrigida, Sandokan), fabrici și uzine, vizite lucru ale Tovarășului, mitologii urbane, grătarele de altădată, tovarășa de la CEC, berea Azuga, oracolele, bibeloul de pe televizor și macrameul aferent, fabricile și uzinele patriei – firimituri pe care un Hansel-Afrim le presoară, îngrijorat să nu uite drumul spre casă și spre sine. Prezența copiilor, zgomotoasă și tonică, intensifică otrăvurile melancoliei și efectele lor. Moartea Laurei, fata pe care copilul-martor o socotea cea mai frumoasă din bloc, din oraș, județ, moarte reală și, totuși, simbolică, anunță apusul acelor vremuri, prin înecare într-un Someș al uitării.
Pe blocul acesta al nimănui și al tuturor, Afrim sculptează, prin proiecții video, uniformizări geometrice, vibe-uri discrete din viitor, culori ale sinistrării, dar și culorile primei menstruații ale fetei care nu are cui să vorbească despre asta, apoi siluetele albastre ale văduvei ce se înalță spre „etajul 45”, acolo unde, spune ea copiilor, locuiește tatăl mort, și multe altele, într-o stilistică mereu delicată și surprinzătoare, cu dozaje atingând frecvent perfecțiunea.
Scenariul este construit în jurul foarte puterniciei metafore a păsării retro. O fetiță își întreabă mama ce înseamnă „retro”. De acolo, din inima anilor 70, ea scrie o compunere despre ce va fi în anii 2000. Scena, de o simplitate frisonantă, definește nu doar relativitatea relației actual și inactual, ci articulează o meditație esențială despre timp și memorie. Pasărea retro e însoțită, în plutirea ei fantasmatică, de alte zburătoare: păsările Phoenix pe care, repetitiv, le-a tot pictat rebela și excentrica artistă a orașului, dar și curcanul imaginar (contrapunct derizoriu, zbor frânt și desacralizat), ce va fi înjunghiat de vecina ce a căzut în cap de la etajul unu! Să ucizi un curcan imaginar, iar sângele lui să stropească zidul blocului! Ce manipulare sublimă a realului!
Spectacolul se deschide constant și către alte planuri: coabitarea româno-maghiară, cu falsele ei contondențe, este un exemplu în acest sens; inserturile istoric-obiective ale inundațiilor, ale intrării în era urbanizării forțate, ale bunăstării aproximative a anilor 70, ale presimțirilor că anii 80 vor fi diferiți, traversează peisajul magic populat de personaje pe care și Afrim, și noi le iubim îngrozitor de mult. Actorii sunt încântători, topiți și replăsmuiți în povestea aceasta în care cred fără ezitare, comportându-se nu ca și cum și-ar juca rolurile, ci ca și cum și-ar repovesti viețile. E o bucurie să-i privești, să-i asculți, să ajungi în punctul acela în care îți este imposibil să mai distingi actorul de personaj. Momente, să recunoaștem, rare în teatrul de azi…
Râsul în cascadă, la nenumăratele scene de umor veritabil (inclusiv auto-ironii regizorale ca în cazul omului cu mască de șobolan venit să facă deratizarea – marcă scenică profund afrimiană), se pietrifică uneori într-un zâmbet amar, captiv în poezia tristă a ceva ce nu va mai fi niciodată. Doar moartea e aceeași, numai moartea nu va fi niciodată retro, ea este de fiecare dată actuală. De pe fereastra cafenelei din care, pe 1 noiembrie 2017, personajul narator privește cum trec pe stradă oameni cu garoafe galbene, trecutul devine tot mai îndepărtat, pierzându-se în lipsa de răspuns a unor întrebări ce rămân suspendate: oare ce mai face X?! oare ce s-o fi ales din Y?! Sandokan țiganul, Laura, Eugenia, Marta, Daciana își pierd concretețea, transformându-se în fantome volatile ale unui iluzoriu retro-real. Într-un banal gest cu mâna făcut de copilul de la etajul întâi către mama ce aleargă să prindă autobuzul, ți-ai revăzut, fulgerător, în clar, întreaga copilărie. Acum, după spectacol, ea redevine abstracție, adultul reintră în posesia spectatorului, iar cortina amputează visul.
Spectacolul lui Radu Afrim este, deopotrivă, periculos și terapeutic. Periculos, pentru că trezește demonii nostalgiei, terapeutic pentru că te vindecă, fie și pentru scurt timp, de uitare. La baza lui stă un text major al dramaturgiei românești, unul pe care l-aș dori publicat în volum. L-am citit înainte de a vedea spectacolului: lectura în singurătate, intimitatea cu scriitura și cu lumea din ea sunt delicii care nu trebuie ratate.
Teatrul Naţional din Târgu Mureş- Compania Tompa Miklós- PASĂREA RETRO SE LOVEŞTE DE BLOC ŞI CADE PE ASFALTUL FIERBINTE de Radu Afrim- Traducerea în limba maghiară- Sándor László-Regia- Radu Afrim- Decoruri şi costume- Irina Moscu- Videomapping- Andrei Cozlac- Universul sonor- Radu Afrim, Gáspar Álmos, Pál Petre Noémi- Coregrafia- Ruszuly Ervin- Cu- László Csaba, Takács Örs, B.Fülöp Erszebet, Lörincs Ágnes, Simon Boglárka Katalin, Kádár Noémi, Gecse Rámona, Csiki Szabolcs, Varga Balász, Bokor Barna, Fülöp Bea, Kiss Bora, Keresztes Varga Andrea, Ördög Miklós Levente, Tollas Gábor, P. Béres Ildikó, Biluska Annamária, Nagy Dorottya, Moldován Orsolya, Bartha László Zsolt, Huszár Gábor, Kiss Péter, Kiss Anna, Sebesi Borbála, Pál Mátyas, Sebesi Sarolta, Hunyadi Virág, Szakács László- Data reprezentaţiei: 22 octombrie 2017, FNT

Calin CIOBOTARI

7est.ro – 2017 Stiri iasi, stiri locale, nationale si internationale